În urmă cu câteva zile îmi bate la ușă vecinul meu de scară care este protestatar nelipsit din Piața Universității.
        -Hai cu mine în Piața Universității să protestezi și dumneata! Să îți arăți nemulțumirea față de dictatură! zice el. Mai ales că ți-au tăiat pensia! Din zece milioane ți-au lăsat cinci!
         -Păi cum să merg? Sunt bătrân. Abia mă țin pe picioare. Și afară e frig. Iar eu sunt cu inima…
          -Lasă că ne descurcăm. Mergem cu metroul. Hai mai repede! mă zorește el.
         Și încep să mă îmbrac, odihnindu-mă cu pauze dese și răsuflând din greu în vreme ce inimosul meu vecin cu suflet revoluționar mă ține din scurt și mă supraveghează din hol. La un moment dat îl aud strigându-mi:
           -Să nu cumva să ai arme asupra dumitale!
            -Cum adică …arme? spun eu descumpănit. Eu nu am avut în viața mea arme! În armată, când am fost soldat am pierdut pușca și nu mi-au mai pus în mână nici o armă până la sfârșitul stagiului militar…
          -Să nu avem arme albe, vecine! Adică pumnale, cuțite…
          -Păi n-am…
         -Da? spune el mimând neîncrederea.
          Apoi se apropie de mine, îmi face un control de corp pipăindu-mă repede de sus până jos peste îmbrăcăminte cu o abilitate de jandarm pe care nu i-o cunoșteam, după care la un moment dat se oprește o clipă, se încruntă, îmi bagă mâna în buzunar și scoate de acolo obiectul metalic de care nu mă despart niciodată.
         -Dar asta ce este? strigă el suspicios.
          -E unghiera mea!
          -O lași acasă! Unghiera este o armă albă! Poți ciupi cu ea un jandarm! Îl poți răni!
          -Cu unghiera? spun eu uimit.
         -Da. Cu unghiera! Sloganul nostru este ”Fără violență!”. Hai că e târziu!… Dar ce faci? Ai înnebunit? se îngrozește el. Am eu vedenii sau ai pus mâna pe baston?
       -Păi…da! spun eu descumpănit. Cum să merg altfel? E bastonul meu…
        El se apropie de mine, îmi ia bastonul din mână și începe să-l examineze cu atenție:
         -Acesta e baston? Dumneata zici că obiectul acesta care are aproape un metru lungime este un baston? Ia te uită!…E din lemn de tec lustruit! Cu măciulie de oțel! Păi cu ăsta, vecine, poți să pui jos jumătate din Jandarmeria Română, omule! Ăsta nu e baston! E rangă de oțel cu care poți să spargi pavaje de beton! E bulumac cu care poți face praf scuturile jandarmilor, e berbece cu care poți să spargi porțile unei cetăți! E orice, dar nu baston! Nu te supăra, vecine, dar noi în Piața Universității nu avem nevoie de acte de violență! Noi manifestăm pașnic! Să fie clar! Așa că lași bastonul acasă! Dacă e nevoie, când mergi te sprijini de mine…
          Neavând încotro, cu sufletul plin de jale, las bastonul rezemat de perete lângă ușă și ies după omul fără de care aș fi putut cădea în abatere de mii de ori.
           În timp ce cobor cu liftul de la etajul patru al blocului în care locuiesc, vecinul meu se întoarce spre mine și spune bănuitor:
         -Am uitat să te întreb: ai cumva ace la dumneata, bolduri cu gămălie ascunse prin guler? Sper că nu ești din ăia care înțeapă femeile prin mijloacele de transport în comun…
        -A, nu! Categoric nu! spun eu îngrozit de mulțimea capcanelor în care poți cădea odată ieșit din casă.
         -Dar în mână ce ții?
          -Păi…un steguleț tricolor…De hârtie! îngaim eu cu voce pierită, de frică să nu fi lunecat din nou pe panta violențelor.
         -Steguleț, steguleț, dar mânerul e de lemn și poate intra foarte bine în ochiul unui jandarm! spune vecinul meu.
          După care îmi smulge stegulețul din mână, îi scoate mânerul de lemn din cele două inele de plastic și-l aruncă iar steagul mi-l prinde la pălărie, strecurându-l pe sub panglică.
          -Așa e bine! zice el mulțumit! Începi să semeni a ciumpalac!
          Pe drum, în metrou, îmi face instructajul:
         -Vecine, ai grijă! În Piața Universității sunt tot felul de provocatori care te îndeamnă să strigi tot felul de sloganuri anarhiste ca ”Jos Guvernul!” ”Jos Băsescu!” etc! Noi ne delimităm de astfel de huligani care îndeamnă la violență. Stai lângă mine și strigi ce strig și eu! Și să nu faci nici un gest obscen! Sper că nu ai obiceiuri din astea…
            Și aici mă privește dintr-o dată bănuitor.
           -Vai de mine! protestez eu. Nu fac așa ceva!
           -Foarte bine! Pentru că noi suntem protestatari serioși și pașnici! Și încă un lucru: ai cumva blachiuri de metal la bocanci?
          -N-am bocanci! Am șoșoni! zic eu cu voce pierită, paralizat de spaimă la gândul că portul șoșonilor poate trece drept act huliganic în Piața Universității.
            -E-n regulă, mă liniștește el. Te văd că tremuri deja de furie. Să nu te-apuci cumva să lovești jandarmii…
             -Tremur de frig, nu de furie. Și nu vreau să lovesc pe nimeni…
              -Asta e bine. Acum ține aici balonul acesta. Așa. Suflă în el și leagă-l cu ața asta.
              Apuc balonul și încerc să suflu în el dar nu reușesc să-l umflu, efortul fiind peste puterile mele. Blestematul de balon opune o rezistență uimitoare și-mi împinge înapoi pe gât tot aerul pe care apuc să-l bag în el. Într-un moment de neatenție metroul cotește la stânga, îmi pierd echilibrul, scap balonul din mână și mă prăbușesc pe podeaua vagonului.               Lumea sare grăbită să mă ridice din nou în picioare. O tânără mă întreabă dacă nu mi-e rău și-mi dă să gust dintr-o sticlă de coca-cola. Îmi trag sufletul și-i spun aprigului meu vecin:
            -Umflă dumneata balonul că eu nu pot.
           Ceea ce el și face, apoi mi-l înmânează. Balonul are o formă curioasă, aproape indecentă, aflată la limita ofensării moralei publice. Este luuung, lung, gros ca pe mână, un pic curbat în sus și ezit să-l iau, dar vecinul meu îmi șoptește la ureche și mă luminează dintr-o dată, alungându-mi orice jenă:
           -Nu reprezintă ce crezi dumneata! Are forma asta pentru ca să putem striga la jandarmi: ”Noi avem baloane, nu avem bastoane!”
           -Aha, zic eu, e o idee genială…
           -Este? spune vecinul cu un zâmbet triumfător pe față.
           În fine, ieșim din metrou sus la Piața Universității și ne trezim în fața genunchilor unui jandarm cât Colosul din Rhodos care stă în picioare. Scutul pe care gigantul îl ține în mînă este undeva deasupra noastră. Am putea să trecem mai departe lejer printre cracii jandarmului și să pătrundem în mulțimea care stă dincolo de el, dar vecinul meu îmi face semn cu cotul și mă îndeamnă să strig odată cu el. Așa că începem să agităm baloanele și să scandăm amândoi din toate puterile privind în sus: ”Noi avem baloane, nu avem bastoane! Noi avem baloane, nu avem bastoane!”
Goliathul din fața noastră se mișcă puțin uitându-se mirat în stânga și în dreapta, apoi își pleacă privirile în jos și dă cu ochii de noi lângă bocancii lui. Își trage cu grijă picioarele ca să nu ne calce din nebăgare de seamă și trecem, în sfârșit, dincolo, apoi intrăm în mulțime unde mii de glasuri strigă, răcnesc, scandează tot felul de sloganuri. Pe o pancartă mare se poate citi ”O curvă, un pitic și-un chior/ Și-au bătut joc de popor!” Pe alta: ”Ieși afară, javră ordinară!”. Mulți dintre oameni strigă ”Jos Guvernul! Jos Băsescu!”
             -Ăștia pe care-i vezi, mă lămurește vecinul meu, sunt persoane violente care nu fac cinste adevăraților protestatari. Ei folosesc un limbaj trivial, suburban! Adevărații revoluționari se delimitează de astfel de anarhiști și tulburători ai ordinii publice.
             -Aha! Înțeleg! zic eu. Și unde sunt revoluționarii adevărați?
              -Uite-i acolo la fântână! Mai avem un pic și ajungem la ei!
              În fine, ajung la grupul cu pricina, format din vreo trei sute de inși care stau grupați în jurul fântânii de lângă Universitate. Dau mâna cu câțiva. Unul dintre ei, domnul Viorel, un domn gras, mustăcios, cu față severă, se recomandă a fi șeful revoluționarilor. Îmi spune:
                -Noi suntem aici din prima zi! Era cât pe aici să ne fure revoluția!
               -Revoluția! repet eu aiurit. Cine să fure revoluția!
                -Huliganii, dom’le! Anarhiștii! Păi ce crezi, dumneata? Aici la noi se fură tot! Inclusiv revoluții!
               -Și unde sunt? Au fugit?
              -Ei, aș! Ce crezi dumneata? Uite-i acolo, stau acolo și ne pândesc și strigă lozincile lor mizerabile care instigă la dezordine și violență!
            -Eu văd că strigă ”Jos Guvernul! Jos Băsescu!”…Nu asta înseamnă revoluție?
            -Da, dom’le! Da!… Asta vrem și noi! Dar fără violență!…Nu cu ”Huuuooo!…Ieși afară, javră ordinară!… ”. Fără cuvinte de-ăstea!
            Apoi mă trage deoparte și-mi spune tainic la ureche:
            -Dom’le, suntem țară a Uniunii Europene, ce dracu’! Nu poți să te faci de râs cu extremisme! Noi suntem oameni serioși! Sloganurile noastre sunt sloganuri civilizate!…
             Și, într-adevăr, sloganurile sunt foarte frumoase. Așa că timp de o jumătate de oră strigăm până când răgușim către jandarmii care ne înconjoară: ”Noi vă iubim! / Lăsați-ne ca să zâmbim!…Noi vă iubim! / Lăsați-ne să zâmbim!…” Apoi trecem la lozinci mai hotărâte și strigăm timp de ceas: ”Noi avem baloane nu avem bastoane! Noi avem baloane, nu avem bastoane!”  
           Așa de tare îmi place lozinca asta că la un moment dat, furat de entuziasm, încurc cuvintele și când grupul se oprește eu continui să strig: ”Noi avem bastoane, nu avem baloane!…Noi avem bastoane, nu avem baloane”.
           Treaba asta îmi atrage o critică severă din partea domnului Viorel, conducătorului grupului și sunt avertizat că la o primă nouă abatere voi fi dat afară din grupul revoluționarilor și nu voi mai fi recunoscut ca ciumpalac. Noroc cu vecinul meu care garantează pentru mine, astfel că nu voi mai fi dat pe mâna jandarmilor ca instigator, huligan și extremist.
              Până către orele 20.00 continuam să strigăm: ”Fără violență! Fără violență!”. Și mă mir foarte tare fiindcă nu se vede pe nicăieri nici urmă de violență. Apoi cineva aduce flori și ni le împarte, iar noi, la semnalul domnului Viorel, conducătorului grupului, mergem către jandarmi și le oferim flori scandând: ”Noi prin asta suntem tari, /Fiindcă dăm flori la jandari!…. Noi prin asta suntem tari! Fiindcă dăm flori la jandari!…” 
               Iar vecinul meu, în extaz, frecându-și mâinile fericit, îmi spune:
              -Lozinca asta e trăsnet! A venit unul cu ea adineoari! Nu-ți place?
               -Îmi place foarte mult! zic eu.
              Între timp restul manifestanților strigă de se cutremură centrul Capitalei: ”Am adus vaporul / Ca să plece Chiorul!…Am adus vaporul! / Ca să plece Chiorul!”
                -Ce mizerie! îmi spune vecinul meu. Dumneata auzi, vecine? Ce părere ai?
                -Oribil! zic eu. Monstruos! Ce limbaj! Câtă violență!…
               -Vezi? Tocmai de aia nu trebuie să ne amestecăm cu ei! Pe noi ne cunosc toate televiziunile!
              -Nu mai spune!
             -Daa! N-ai văzut? Antenea 3, Realitatea, toate ne laudă pentru ținuta noastră decentă și pentru atitudinea noastră nonviolentă. Nea Viorel a dat până acum vreo zece interviuri și diseară vorbește iar. E invitat special al Antenei 3.
            Pe la orele 22.00 oamenii noștri cu pancarte scrise cu litere mari se postează în fața jandarmilor. Pe pancartele noastre scrie: ”Vă mulțumim că ne lăsați să sperăm!”. Sau: ”Lăsați-ne să visăm!” . Sau ”Suntem o țară europeană! Hai, România!”. Apoi scandăm cu toții cu elan: ”Jandarmii sunt eroi! /Jandarmii sunt cu noi!”…”Jandarmii sunt eroi! / Jandarmii sunt cu noi!” 
            Ce mai! Pancartele noastre și lozincile noastre nici nu se compară cu ce strigă nenorociții ăia de provocatori care urlă mereu: ”Jos Băsescu! Jos Guvernul! Băsescu egal Ceaușescu!”.
           Se apropie ora 23.00. Mai am puțin până să primesc râvnitul titlu de ciumpalac și să mă integrez în grupul revoluționarilor de elită.
           Conducătorul grupului vine cu mai mulți inși lângă mine, printre care și vecinul meu și începem să discutăm cât de frumos arată demonstrația noastră și ce limbaj decent folosim noi în comparație cu anarhiștii și huliganii de dicolo.
         -În primul rând, spune conducătorul grupului nostru, este extrem de dizgrațios faptul că ei repetă mereu aceleași sloganuri. Ei strigă de dimineață până seara același slogan: ”Ieși afară, javră ordinară!”Altceva nu știu. Dar spune dumneata, ca scriitor, nu e supărător acest fapt?
             -Foarte supărător! confirm eu. Devine monoton. Ar putea măcar să schimbe un pic lozinca. Să scandeze, de exemplu: ”Zi : abracadabra / Și dispare javra!”…
             Atât mi-a trebuit! S-a făcut brusc liniște în jurul meu. Apoi am fost evacuat din Piața Universității de revoluționarii adevărați care m-au dat pe mâna jandarmilor ca huligan și instigator la violență.
           La controlul corporal, jandarmii au găsit asupra mea luleaua și au notat meticulos în procesul-verbal: ”Apreciem că persoana identificată nu s-a opus vizibil arestării. Pensionarul a avut un comportament pașnic. Asupra acestui instigator la violență s-a găsit o pipă cu muștiuc de oțel inoxidabil care a fost trimisă la expertiză pentru a se vedea în ce măsură putea fi folosită ca armă contra trupelor de ordine. Ca atare huliganul a fost reținut. Menționăm că în găvanul lulelei ardea mocnit niște tutun cu care, din spusele protestatarilor pașnici, anarhistul fanatic voia să dea foc Piaței Universității. Ca atare s-a procedat la reținerea teroristului și la emiterea unui mandat de arestare preventivă pe 29 de zile.”
                La arest nu e chiar așa de rău pe cât zic unii. Mâncărica e bună și unde mai pui că nu mă costă nici un ban. În celulă auzi de la alții tot felul de lucruri de mirare și timpul trece repede. Avem și televizor. Diseară la Antena 3, la orele 19.00 vorbește din nou domnul Viorel șeful protestatarilor din Piața Universității. De un singur lucru îmi pare rău: am ratat ocazia de a deveni ciumpalac!
                                                                                                                                    Emil ȚERMURE